joi, 18 ianuarie 2018

Secolul XXI va fi mai uman sau nu va fi deloc


       Excluzând orice intenție de a mă erija în filosof, parafrazez citatul pretins a fi al lui Andrè Malraux. De fapt, este o idee conturată și datorită celor patru ani de când sunt membru al Consiliului de Administrație al Colegiului Național Alexandru Vlahuță. Din această perspectivă, am regăsit, după treizeci de ani, același sistem educațional rigid față de evoluția firească a societății, a lumii în speță.

     Evoluția oricărui sistem are o structură fibonacciană generatoare de progres. Din acest motiv, sistemul economic, politic și social actual trebuie să țină pasul și să se armonizeze cu mersul firesc al lumii. Din păcate, având rădăcini în secolul XIX, se pare că sistemul politic a rămas închistat în acel secol. Din acest motiv, influența sa asupra celorlalte devine o piedică în calea progresului lor. Constat cu mâhnire, că și în sistemul educațional, prin crăpăturile destul de adânci ale perimării sale, ies la iveală reminiscențe negative. Acestea diminuează menirea sa de a pregăti o generație care să fie adaptată cerințelor corespunzătoare evoluției societății actuale, dar mai ales a celei viitoare.

         În data de 11.01.2018, a avut loc o întâlnire organizată la primărie, având ca temă corelarea dintre oferta educațională și piața forței de muncă la nivel local. Alături de reprezentanții autorității administrative au participat oameni de afaceri din localitate și membrii consiliilor de administrație ale liceelor din oraș.

        Inițiatorii întâlnirii au avut un atu deosebit, dat fiind că atât d-na senator, cât și dl. primar și dl. viceprimar au o vastă experiență în sistemul educațional. Discuția a fost deschisă de către dl. primar care a prezentat într-un mod realist contextul economic actual. Apoi, au fost ascultați întreprinzătorii locali, ei fiind direct ancorați în această realitate economică. Cei care au luat cuvântul și-au exprimat „ofurile”, în speță, făcând referiri la lipsa forței de muncă. Cel mai trist lucru mi s-a părut că aceștia discutau despre forța de muncă ca despre o marfă oarecare. Aș întreba, retoric bineînțeles, câți dintre întreprinzătorii locali și-ar angaja proprii copii în aceleași condiții de muncă, salarizare și program de lucru oferite de ei.

    Salutară a fost intervenția directorului unuia dintre licee, apreciind că discuțiile devin sterile în absența subiectului, anume elevul. De asemenea, dl. viceprimar a punctat la obiect faptul că dumnealui în calitate de diriginte, îndruma părinții și elevii în clasa a opta spre un profil compatibil aptitudinilor fiecăruia. În cadrul discuțiilor, dl. primar a atins și un subiect delicat, anume mentalitățile învechite. 

A existat și un moment care a relevat boala cronică a sistemului de a promova nonvalori. Iar aceasta nu rămâne doar la nivel de consilier local, pentru că sunt cazuri de notorietate în care agramați sau plagiatori au ajuns chiar și în fotolii ministeriale (update 17.01.18 : – chiar și cel de premier). Întreb, din nou retoric, ce anume cred copiii noștri despre un astfel de sistem.

          Cel mai dureros este faptul că, în urma acestei întâlniri, la Inspectoratul Școlar Județean va fi transmisă spre analiză o singură problemă, citez,  - „cum să facem să ținem copiii aici”.

         Nu cred că există vreun părinte care să își dorească să-și țină copilul undeva. Înainte de școală, familia este și va rămâne factorul primordial în educația oricărui copil. Liderul spiritual Dalai Lama a spus cândva: „dă-le celor pe care îi iubești aripi să zboare, rădăcini să se întoarcă și motive să stea”. E cu totul altceva. Nu îi ținem, ci le oferim! Nu ar fi rău să existe și cursuri pentru părinți în acest sens, dar aceasta este o altă discuție.

          Faptul că în acest sistem există o criză, denotă că acesta nu funcționează corect. Totuși, criza poate oferi oportunitatea de a ne trezi, de a schimba paradigma. Ne aflăm într-o epocă post-industrială și trebuie să ne adaptăm acesteia. Pentru a schimba mentalități, trebuie schimbat și sistemul care mai permite existența acestora. Sistemul actual, excesiv politizat, are încă un iz pregnant al rămășițelor comunismului și susține, mai mult sau mai puțin voalat, o pseudo-economie de piață centrată pe clientelism și acumulare de capital sub toate aspectele lui și omite cetățeanul pe care trebuie să-l slujească dar și nevoile acestuia.

       În ceea ce privește educația, aceasta trebuie centrată pe elev, ca ființă umană. Înainte de orice, omul este o ființă spirituală, iar educația care ignoră spiritul este stearpă. În sistemul actual, copiii noștri sunt încă priviți doar ca viitoare forță de muncă și îndrumați numai spre o evoluție profesională, în detrimentul naturii lor umane. Mare parte din joburi au dispărut sau vor dispărea curând. Cerințele noilor joburi au ca principale aptitudini creativitatea și inovația. Din păcate, sistemul nostru educațional, cu profesori sufocați de hârțogării, pune prea puțin preț pe ingeniozitate și creativitate. Iar, în condițiile în care școlile rămân încă la stadiul de fabrici, copiii noștri vor avea de suferit și vor fi priviți în continuare ca niște produse. Sunt convins că fiecare părinte își dorește o școală mai umană care să încurajeze și să inspire copiii, funcție de talentul și aptitudinile fiecăruia.

     Exemplul dat de dl. director al C.N.A.V. la întâlnirea despre care am pomenit este elocvent. Elevii care încalcă cel mai des regulamentul de ordine interioară al școlii vor să îmbrățișeze meseria de polițist.

        Este clar că celebra frază a lui Malraux, parafrazată în titlu, nu face referire la o religiozitate dogmatică, ci la una spirituală, în concordanță cu esența noastră de ființe umane. În acest sens, se impun și schimbările de paradigmă pe care le menționam.

sâmbătă, 5 august 2017

Balaurul cu șapte capete


Balaurul cu șapte capete

 

În sfârșit, rămăsese singur! De fapt, cu bunicii. Părinții îl aduseseră să petreacă o parte din vacanța de vară la aceștia. Au rămas și ei două zile, iar lui Enric i s-au părut nesfârșite. Niciodată, parcă, nu au fost atât de plictisitori și cicălitori. În special, înainte de plecare, când au început să-i repete toate sfaturile. Mai ales mama: „Să fii cuminte!”, „Să asculți de bunici!”, „Să nu pleci singur la gârlă!”. În fine, bine că au plecat!

sursa foto: internet
Încă lenevea în pat, învăluit de mireasma de levănțică și busuioc. Numai la bunica mirosea așa! Respira cu nesaț și ținea ochii întredeschiși, spre a se obișnui cu lumina care invadase odaia. Bunica se auzea alături, în bucătărie, trebăluind de zor. Sigur îi făcea gogoși! Așa îi promisese de cu seară, că îi face gogoși din alea cu nume ciudat, iar bunica totdeauna își ținea promisiunile. Erau niște gogoși mici și îndesate și nici în ruptul capului nu-și amintea cum le zicea. Nu mai văzuse nicăieri asemenea gogoși și era sigur că bunica lui avea o rețetă secretă. Dacă ar fi fost fetiță, deși refuza această variantă chiar și la nivel de presupunere absurdă, i-ar fi cerut negreșit rețeta.

-         Mamaieee!! Faci gogoooși? strigă el din toți rărunchii, după ce se mai dezmetici.

Nu l-a auzit, așa că a coborât din pat, îmbrăcându-se cu tricoul de mohair de culoarea cerului, cu dungulițe roșii inserate cu un fir argintiu. Peste acesta și-a tras bretelele pantalonilor scurți din doc bleumarin, le-a încheiat la pieptarul pe care era brodată o buburuză roșie, s-a încălțat cu sandalele și...țuști!

În vatră, focul era deja întețit și, fără a sta pe gânduri, se apucă să mai arunce ciocani peste vâlvătaia dintre „chirostrii”.

-         Mamaie, faci gogoși? repetă el întrebarea, când aceasta apăru în cadrul ușii, purtând în brațe un lighean acoperit cu un ștergar alb din pânză, sub care se afla aluatul magic.

-         Hei, te-ai și trezit?

Chipul bunicii înflorise văzându-și nepotul încă somnoros. Ea l-ar fi lăsat să mai doarmă, până se făceau gogoșile.

-         Faci gogoși? insistă Enric.

-         Nalangâte! zâmbi blând bunica.

-         Așa, chicoti Enric, că uitasem cum le zice! adăugă el, după ce a căscat întinzându-se alene.

-         Gata, nu mai băga pe foc!

Trebuia foc mic după ce începe uleiul să sfârâie în tigaia aceea, cei drept cam arsă și destul de veche. Când uleiul era destul de încins, bunica afundă lingura în aluatul pufos apoi, scoțând-o plină cu vârf, turnă conținutul în tigaie. Enric fugi numaidecât într-un colț, știind că în acel moment uleiul începea să sară înlături. Îi simțise fierbințeala asta mai demult, pe când era și mai mic, chiar pe pielea sa.

-         Mamaie, dar de ce le zice nalangâte? întrebă, între două astfel de turnări, fascinat de acel nume ciudat.

-         Păi, și numele tău e ciudat! glumi aceasta.

Bunica ar fi vrut să-l cheme Sandu sau Alexandru, ca pe unul dintre cei doi băieți ai ei care-i muriseră de mici.

-         Numele meu vine de la un rege al Angliei. Dar, al gogoșilor astea nu vine de nicăieri!

-         Ba da! spuse bunica în timp ce continua să toarne cu măiestrie aluat în tigaie. Era demult, tare demult, că nici eu nu eram pe atunci, la marginea satului, un căpcăun tare urâcios și pofticios.

-         Mâncăcios de gogoși?

-         Mare mâncăcios! Ca să scape de el, femeile din sat făceau cu rândul gogoși din astea, că se fac repede, și le dădea căpcăunului. În timp ce le turna așa, murmurau într-una: „poate i-or sta`n gât!” …Și, de atunci le zice nalangâte.

-         Ahaaa! se dumiri Enric. Da`, tu nu zici așa, mamaie!

-         Păi, io ți le fac ție...râse bunica. Cum să zic așa!

Povestea asta cu căpcăunul flămând i-a adus aminte de balauri și de sabie. Ieri, înainte de a pleca ai lui, a fost în grădină cu ei și văzuse cum la marginea gardului erau mii de balauri cu câte șapte capete fiecare, gata să invadeze grădina. Așa că îi comandase bunicului o sabie să le vină de hac, cum mai făcuse astă vară.

-         Mai durează mult gogoșile, mamaie? Mă duc să vad dacă tataia mi-a făcut sabia!

-         Ești mai urâcios decât căpcăunul. Mai am pe astea, zise ea arătând spre aluatul din lighean. Abia se mai răcesc puțin, ca să nu îți stea`n gât! râse bunica, turnând cu spor, una după alta, nalangâtele.

Enric se întoarse numaidecât pe tălpile sandalelor, luând-o la fugă pe prispa lungă, fluturând pletele gălbui. Puse la uscat, șiruri de tutun atârnau agățate de pazia înflorată, iar goana lui stârnea din ele miros amărui.

Din atelierul bunicului se auzea muzica ritmată a rindelei. Semn bun, bunicul lucra sabia! Avea de toate bunicul în atelier: menghină, ferăstrău, bormașină, teslă, ciocane și niște cuie nemaipomenit de lungi, dar cam ruginite. Dintre toate acestea, Enric era fascinat de acea roată care, acționată de o pedală, se învârtea scârțâind și dimpreună cu ea, învârtea piatra de polizat. Bunicul îi zicea tocilă. Când își ascuțea brișca pe ea, sau orice altceva, săreau scânteile precum la artificii.

-         Gata sabia, tataie?

Bunicul nu era așa vorbăreț cum era bunica. Dar, cu Enric întotdeauna comunica bine:

-         Mai am, mai am! Știu că ești pretențios și vreau să ți-o fac cumsecade, răspunse, oprindu-se o clipă din rindeluit, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca de la cămașă.

Bunicul comunica cel mai bine cu animalele. În special cu Apollo, un câine mare și blând, dar mai ales cu vaca lui albă, cu pete mari negre. Era imensă și nu mirosea chiar frumos, dar avea cel mai bun lapte. Mai ales cel lăsat la acrit în oala de lut și pe care-l mânca din aceeași strachină cu bunica. O dată el, o dată bunica, de două ori el, o dată bunica... El, de fapt, doar deschidea gura așteptând ca bunica să taie cu lingura jumătate de bâltâcă de lapte și să i-o dea lui. Numele de bâltâcă îl auzise tot de la bunica și probabil că-l inventase ea sau poate avea și acesta o poveste ca și nalangâtele. Ce nume ciudate: bâltîci, nalangâte! Hmm, oare sunt gata gogoșile? Țuști, cale-ntoarsă pe prispa lungă decorată provizoriu cu șirurile de tutun. Când se apropie de vatră îl lovi acel miros inconfundabil. Îi lăsa gura apă. Sigur sunt gata!

-         Gata, mamaie? gâfâi el.

-         Gata, mamaie!

Luă direct două, una într-o mână, alta în cealaltă, tăvălindu-le repede prin strachina cu zahăr.

-         Le-am pus io zahăr! avertiză bunica.

Enric avea deja gura plină, mușcând din ambele gogoși, și nu putea vorbi. Doar ochii și gropițele din obraji îl trădau că râdea.

-         Ești mai dihai decât căpcăunul! râse bunica, privindu-l mulțumită cum înfulecă. Mănâncă și cu magiun! zise ea, împingându-i borcanul aromat.

Mai mâncă alte două, unse din belșug cu magiun, murdărindu-se pe mâini și la gură, dar salvat din această situație de ștergarul alb al bunicii. Să mai ia una, să nu mai ia? Strigătul bunicului îl scoase din impas:

-         Eric! Ericheee!

Mai înfășcă două gogoși și fugi la atelierul acestuia, lipa-lipa, pe prispa lungă, înțepat la nări de mirosul tutunului.

-         Enric, tataie! EN-RIC! accentuă el silabele numelui său.

Bunicul întotdeauna îi spunea numele fără cea de a doua literă.

-         E un nume de rege, ți-am mai zis!

-         Iote-ți sabia, Măria-Ta! se conformă bunicul la rangul numelui nepotului, oferindu-i sabia în manieră cavalerească, ținând-o pe ambele palme.

Luând-o, Enric o studie, sucind-o pe toate fețele. Nu era precum și-o imaginase, dar mirosea nespus de frumos, a rășină de brad, exact ca în pădure și o acceptă fără să mai comenteze.

-         Mulțumesc, tataie! spuse, dând să plece spre grădină. Ia o gogoașă, îi întinse el una din cele două.

-         Eriche, zise bunicul, tu, dacă mă asculți pe mine, ajungi mare ștab!

Enric nu a mai stat să-l corecteze, zbughind-o la luptă, spre grădina amenințată de balauri. S-a oprit doar în dreptul lui Apollo și, după ce mușcă jumătate din nalangâta rămasă, îi aruncă acestuia cealaltă jumătate. Câinele o înghiți numaidecât, salivând și dând vesel din coadă. Enric s-a apropiat, dând sabia la spate să nu îl sperie, și a vrut să îl mângâie între urechi. Apollo i-a luat-o înainte, lingându-l recunoscător pe față. O grimasă cu ochii închiși și cu gura strânsă apăru instantaneu pe chipul lai Enric. Se șterse zdravăn, cât putu de repede și apoi continuă drumul în fugă înspre grădină.

Deja vedea în fundul grădinii creaturile care amenințau, fiecare cu cele câte șapte capete mov. Erau cât o armată de ieniceri îmbrăcați în verde și cu turbane mov. Cărarea care ducea înspre fundul grădinii era străjuită, de-o parte și de alta, de câte un rând de busuioc, respectiv de unul de cimbru. Aromele se amestecau amețitor, stârnite de atingerea picioarelor lui aflate în galop.

Se apropia vertiginos. Măna sa unsuroasă de la nalangâte strânse și mai tare sabia. Privirea piezișă îi deveni întunecată și chipul încruntat. Începu lupta. Capetele săreau înlături, unul după altul. Sabia era bună și, pentru o clipă, un gând de recunoștință față de bunicul său îi străfulgeră mintea. Oricum, îi apăra grădina! Era munca bunicului său și el ținea la ei. Mai ales la bunica, cea de la care știa toate poveștile. Inclusiv povestea cu balaurul cu șapte capete, inamicul lui de acum. De fapt, erau mii de astfel de balauri! Avea ceva de lucru, dar nu se va lăsa până când îi va decapita pe toți! Mobilizat de aceste gânduri, mânuia sabia cu și mai multă forță, răpunând pe rând, balaur după balaur.

-         Hei, Maiestate cruță-ne! Noi suntem armurariu! Plante medicinale!


sursa foto: Sergiu Frățilă
Enric rămăsese perplex. Nu se aștepta ca cel mai mic dintre toți să-i vorbească. Acesta nici măcar nu avea șapte capete, ci vreo trei-patru, și alea vai de ele, și abia ajungea până la barba lui. Ceilalți toți îl depășeau în înălțime. Noroc că bunicul îi făcuse sabia lungă.



-         Promiteți că nu veți intra în grădina lui tataia? tună amenințător vocea lui.

Obținând promisiunea fermă a căpeteniei acestora, îi cruță întorcându-se pe cărarea cu mirodenii. Oricum, dacă ar fi fost căpcăunul cel nesătul, nu-l cruța! Hmm, gândul acesta îi aminti de nalangâte, așa că grăbi pasul.

-         Enriche, mamaie ești numai ciulini! îl întâmpină bunica, adunându-i resturile din măciuliile mov ale ciulinilor înfloriți, agățate printre mohairul bluzei lui Enric.

Acesta își privea mândru sabia mânjită cu verdele sângelui de balaur și întrebă:

-         Mamaie, mai ai nalangîte?

-         Mai am mamaie, zise ea, că nu mai este nici un căpcăun în sat!




 


joi, 18 august 2016

Coasta de Argint


Coasta de Argint
 
- pe urmele edilului din Balcic, râmniceanul Octavian Moșescu -
 
Pe parcursul acestui an, documentându-mă despre regina Maria, am aflat de prietenia acesteia cu Octavian Moșescu. Râmnicean de origini, acesta care a fost primar al Balcicului în două perioade (între 1931-1932, și respectiv, 1938-1940).
 Am mai fost în Balcic acum câțiva ani, cu ocazia vizitării „Cuibului liniștit” - Castelul reginei Maria. Castelul, devenit emblema orașului, atrage prin farmecul său exotic, dar și datorită minunatelor sale grădini, din ce în ce mai mulți turiști români.
Mi-am propus așadar, să pășesc pe urmele acestui om de cultură, publicist, poet și colecționar de artă, unul dintre inițiatorii curentului Art Nouveau. În acest sens, am convenit ca o parte din concediu să îl petrecem pe Coasta de Argint, așa cum se numește țărmul însorit al mării din zona Balcic. Astfel, la începutul lunii august am plecat în Bulgaria.
Pe lângă cărțile pe care le-am luat la mine, despre învățăturile lui Aristotel, Toma de Aquino și Rudolf Steiner, necesare aprofundării studiilor pentru „Teino Kor”, am împrumutat de la Biblioteca municipală două dintre cărțile scrise de Octavian
Moșescu: „Vitralii” și „Alte vitralii”. Ambele sunt apărute la editura Litera în 1971 și respectiv 1973.
 Din Râmnicu-Sărat până la Balcic, chiar pe țărmul Mării Negre, sunt exact 350 km. Traseul a fost cât se poate de lejer, fapt care ne-a ajutat să fim punctuali. Am fost primiți de Maria Gudova, proprietara „Guest House Silver Pearl”. Chiar dacă nu știa boabă de română și nici de engleză, am simțit ospitalitatea din privirea și zâmbetul ei. Era exact cum ne-am închipuit-o în urma „semi-dialogului” telefonic pe care l-am purtat cu ea (în cele din urmă, blestemul de la Turnul Babel, slavă Google translate, a fost alungat cu ajutorul e-mailului!). Trecută de 50 de ani, blondă, spălăcită și slabă țâr, această femeie avea permanent zâmbetul pe buze. Rațiunea alegerii acestui hotel a fost apropierea față de plajă. Într-adevăr, până la apa mării sunt vreo 50 m, iar distanța până la micuța plajă amenajată se parcurgea în maxim 5 min.
*    *
*
 
 


 
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 
Coasta de Argint” –
alchimia luminii
preschimbă marea
 
 


Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e mai puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă.

 
 
*    *
*
 

 
Ajuns acasă, am mers în cimitirul din Rm-Sărat. La jumătatea aleii principale, se află crucea ridicată în 1974 de Octavian Moșescu (1894-1982). Am rămas surprins că pe cruce era gravat simbolul dacic –Crucea lui Zamolxe- care reprezintă nemurirea, patternul Florii Vieții. Sunt astfel pe deplin convins că regina Maria, numită și Regina Inimii, i-a împărtășit fostului primar din Balcic Taina Inimii!
 

 
 
se poate citi și pe 
sau
 
 
 
Frățilă Genovel-Florentin
18.08.2016

marți, 24 februarie 2015

Înseninare

     Zorii amestecau noaptea cu ziua, cu ceața și burnița subțire. Nu circul des cu trenul, dar întotdeauna o fac cu mare bucurie pentru că am răgazul de a lectura liniștit. Aveam la mine cartea „Patria în opera lui Grigore Vieru” de Sava Bogasiu, pseudonimul părintelui Milea din Buzău, recent lansată și la Rîmnicu Sărat. Mersul lin, sacadat, acompaniat de zgomotul metalic specific trenurilor, îmi sporeau bucuria lecturii. Din scrierea preotului răzbate dragostea duhovnicească, aceasta vibrând în fiecare cuvânt și gând scrise despre poetul de dincolo de Prut.

          Pentru a-mi odihni ochii, pun biletul de tren ca semn de carte și privesc printre picurii de apă care se preling molcom pe geam. Ceața densă, apa din zăpada topită băltind pe câmpul cenușiu dădeau peisajului o tentă de toamnă târzie, deși este ziua lui Dragobete. Au început să apară și frânturi din vechiul codru al Vlăsiei, cu pâlcuri de copaci desfrunziți care sprijineau resemnați ceața, înlemniți în așteptarea primăverii, părându-mi că aleargă bizar în sensul opus. Apare apoi un drum paralel, brâzdat adânc de urme de cauciuc de tractor, precum niște amprente nesfârșite  imprimate în noroi, mărginind un ogor bolovănos ce aștepta semințele  într-o neagră tăcere resemnată.

          Pe locul din fața mea, stă o fată subțire precum o nălucă, cu părul lung, șaten, trecându-i generos peste umeri, peste un pulover maro, care părea o prelungire în degrade a șatenului ei. Un ceas mare, cu cadran alb, mărginit de bobițe de cristale mărunte, purtat la mâna străvezie, cu degete prelungi și subțiri ale căror unghii erau îngrijite, dar, surprinzător, fără nicio culoare de ojă. Purta blugi simpli și strimți, iar pe genunchi ținea o culegere de teste grilă de chimie. Simțindu-se probabil studiată, a ridicat capul, privindu-mă în treacăt, apoi, privirea i se duse spre geam. Ochii ei albaștri erau două mărgele de senin în tot acel peisaj monocrom pe care îl văzusem câteva secunde mai devreme. Am surâs involuntar și am întrebat-o dacă îi place să citească. Răspunzându-mi scurt, afirmativ, am scos din rucsac cartea Ordinul Iubirii. Aproape întotdeauna, am la mine cărți spre a le dărui celor care iubesc lectura. I-am scris pe prima pagină un haiku inspirat de privirea ei:

înseninare –
albastru de Voroneț
în privirea ta

După ce i-am explicat că simbolul de pe ultima copertă este Floarea Vieții, mi-a recunoscut candid că nu știa și a început să o răsfoiască, probabil curioasă.

          Mi-am întors privirea spre geam, spre acel peisaj dezolant de toamnă uitată de timp. Apoi am închis ochii și am început să respir precum un isihast. Nu știu cât a durat, pentru că am luat agenda și ca într-o transă am început să scriu:


Rugăciunea inimii

Rătacitor prin lumea mare
                                                 Mă-ntorc în mine ca un fiu
 Spășit, căutând alinare
Din groaznicul lumii pustiu
 
Mi-alung orice gând inept,
Adânc mă cufund în tăcere
Şi-mi urc Golgota din piept
Să caut aici mângâiere

Mă rog, respir, merg tot mai sus
Precum un pustnic smerit,
                                                  Spre crucea pe care Isus
În inimă-mi stă răstignit

Pe al meu lăuntric cer,
Înalță-Te Tu Doamne!
Şi-un singur lucru îți cer:
Bate clipa asta-n piroane!


Am trimis această poezie profesorului teolog și poet Nicolae Bratu spre a-i verifica metrica. Mai mult decât atât, dumnealui mi-a trimis și o altă variantă, mult mai teologică, să zic așa:

Rugăciunea inimii 

Rătacitor prin lumea mare
Mă-ntorc în mine ca un fiu
                                             Spășit, căutând alinare
                                             Din groaznicul lumii pustiu
 
Alung oricare gând inept
                                                 Și mă cufund în grăitoare
Tăcere, izvorând din piept,
Din Gólgota mistuitoare
 
Mă rog, respir, merg tot mai sus,
Cum în asceză-un eremit
Spre crucea pe care Iisus
În inimă-mi stă rastignit
 
De pe Taborul meu spre cer
Arată slava-Ți mare, Doamne!
Atât, un singur lucru-ți cer:
Secunda bate-o în piroane!

Adevărul este rebel

http://ziarulderimnic.ro/2015/02/adevarul-este-rebel/

            Salut apariția acestui ziar și mulțumesc cordial pentru invitația de a publica. Sunt onorat și răspund cu mare drag invitației, în spiritul Adevărului și al Iubirii pentru semeni și pentru micul oraș în care trăim.

            Din experiență, am constatat deseori că Adevărul este rebel. El nu poate fi schimbat sau manipulat, ci doar ascuns sau ocolit temporar. În ultima vreme, jurnaliștii, în goana după rating, creează inepții, nicidecum produse serioase, specifice jurnalismului adevărat.

            Exact acum opt ani, în februarie 2007, debutam cu un articol intitulat  „Retail...sufletesc” din care citez un paragraf:

„Am realizat că tot timpul suntem în criză de timp și practic nu avem timp pentru noi…pentru sufletul si spiritul nostru…Oare ne putem opri o clipă din “goana ”asta nebună și să privim un pic în sufletul nostru? Oare știm cine suntem, ce vrem…încotro “alergăm”? Ne lasam duși de val…uneori sau deseori copleșiți de griji materiale și uităm că avem nevoie și de hrană spirituală, că avem nevoie să ne zâmbim unul altuia, să ne simțim mai umani, mai buni cu noi inșine sau cu cei de langă noi.”

Fiecare ne putem răspunde dacă în decursul celor opt ani s-au schimbat oarecum lucrurile. Ceea ce știm cu certitudine, raportându-ne la acea vreme, este faptul că foștii tovarăși care conduceau orașul au fost înlocuiți după alegerile din mai 2008. Paradoxal, cel puțin pentru mine, a fost faptul că fostul primar Ghinioiu, schimbat din funcție în mod direct de către rîmniceni, a fost ales în mod democratic (ce-i drept, pe listă) consilier al Consiliului Județean de către buzoieni!

Un alt lucru cert este faptul că tinerii edili, aleși în mai 2008 de către membrii, susținătorii și simpatizanții unui partid, au ajuns ca  traseiști pe centura politicii, în același partid din care face parte Ghinioiu. Ghinion! (bineînțeles pentru oraș).

Adevărul este rebel! Iată, acum a ieșit la suprafață!


 

Genovel-Florentin Frățilă

miercuri, 10 decembrie 2014

ROMÂNIA între două stări de spirit


Este știut, inclusiv din istorie, faptul că poporul (re)acționează întotdeauna sub imboldul unei stări de spirit, indiferent dacă aceasta este pozitivă sau negativă.

Din păcate, ultima (re)acțiune a poporului român a fost una negativă, anume de lehamite față de întreaga clasă politică, materializându-se prin mobilizarea exemplară din ziua turului doi al votării. Despre vot și această mobilizare s-a tot scris și comentat. Iată, însă, aceeași clasă politică oferă în continuare motive care mențin și amplifică această stare de lehamite, facând-o deseori să interfereze cu o stare de scârbă acută.

Vedem miniști, senatori, deputați, președinți ai Consiliilor Județene și primari arestați și chiar condamnați. Din păcate, momentan, nu există încă și confiscarea averilor ilicite de sute de mii sau milioane de euro, ale acestora,  provenite din șpăgi și comisioane. Dacă se face un calcul, unui om cu un salariu mediu pe economie, (după statistici aprox. 500 euro, adica mai bine de 2000lei/lună), i-ar trebui peste patru vieți doar să câștige această sumă, fără a cheltui nimic!

Oare ce înțelege un copil, un elev sau student când aude despre asemenea fapte?!  Oare ce gândesc copiii noștri când la școală învață despre organizarea administrativă a țării iar la știri văd cum sunt arestați conducătorii instituțiilor care fac parte din acest aparat administrativ?! Oare ce înțeleg ei, când la școală învață despre președinți ai Consiliului Județean sau primari iar la TV aceștia sunt numiți baroni locali sau băieți deștepți care fac afaceri cu instituțiile statului?! Oare își dau seama că acești indivizi nu sunt deștepți ci sunt doar vicleni, lacomi și fără scrupule?!

Întreaga clasă politică actuală a devenit o haită de șacali, un mare clan transpartinic care urmărește doar jefuirea banului public. Oricum, tinerii sunt dezorientați pentru că după absolvirea liceului sau a unei facultăți nu au unde să se angajeze. Sunt dezorientați pentru că nu știu ce modele să urmeze, deoarece la școală învață ceva iar în realitate aceste lucruri sunt de fapt contrare.

De câtva timp, un post de televiziune susține o campanie prin care urmărește să convingă românii din diaspora să se întoarcă în țară. Această inițiativă este, aparent, salutară! Dar oare ce cred acești români din diaspora când văd știrile din țară, difuzate concomitent cu amintita campanie de presă, despre miniștri și deputați cercetați penal, despre baronii locali arestați?! Unde să se întoarcă ei?! Într-o țară în care clasa politică a decăzut și mai abitir decât era atunci când au plecat împinși de nevoi sau de sărăcie?!

Aceasta este starea de spirit negativă care a cuprins poporul român.

Singurul fapt îmbucurător este că se apropie sărbătoarea Crăciunului. Atunci vom fi cuprinși de starea de spirit a Crăciunului, o stare pozitivă, care aduce bucurie și speranță:

Bucuria de a dărui, bucuria de a fi alături de cei dragi, bucuria de a ne simți inimile calde!

Speranța renașterii spirituale, speranța că oamenii vor înțelege adevăratele valori umane, inclusiv cei din actuala clasă politică!

Altfel, există posibilitatea, nedorită, ca următoarea stare de spirit negativă va face această turmă (cum ei ne consideră) scârbită să strivească sub copite haita de șacali, pe toți acești oligarhi transpartinici! Poate totuși starea de spirit a Crăciunului va fi mult mai puternică decât aceasta!

 

CRĂCIUN FERICIT!