Uniți, salvăm Roșia Montană!

TRENUL VIEȚII

            Picuri de ploaie se preling molcom pe geam, reflectând lumina multicoloră și intermitentă a reclamei magazinului din colț. Când și când, câte o rafală de vânt  le sporește numărul, schimbând brusc culoarea și forma imaginii astfel create. Atenția Ilenei este absorbită complet de acest spectacol ad-hoc, desfășurat între draperiile de in care încadrează, precum o cortină, fereastra generoasă a dormitorului. Mintea ei caută să asocieze imaginii un haiku, care să cuprindă întreaga magie a schimbării culorilor, derulată în fața sa. Numără silabele pe degetele mâinilor adânc afundate sub pilota ridicată până sub bărbie. După mai multe variante, în final, se decide:

caleidoscop –

în noapte, sclipind pe geam

ploaia măruntă

            Se ridică din pat, zâmbind suav și se îndreaptă alene spre calculator. De când era pensionară, a descoperit, pe internet, un grup de iubitori de haiku căruia i s-a alăturat, participând săptămânal la concursul organizat în cadrul acestuia. Oricum, nu ar fi putut adormi până când Răducu nu sosea acasă. Mai ales acum, când știa că este plecat la protestul pentru Roșia Montană, dar mai ales pentru că acesta avea loc chiar în Piața Universității.

            Se autentifică, tastând încet parola contului său de e-mail. Aici găsește un mesaj nou, intitulat „concurs la fotografie”. Participa deseori la astfel de concursuri în care este propusă o fotografie iar ei, „haijinii” din grup, trebuie să asocieze acesteia un haiku. Exact ca și acum, când ploaia și lumina din stradă au transformat fereastra dormitorului într-un ecran caleidoscopic. 

            Deschide noul mesaj și, accesând adresa primită, încremeni! În noua pagină, deschisă pe monitor, sub un titlu scris cu litere roșii, „mare concurs literar, mare!”, apăru o fotografie cu ei doi! Ea și Radu, dormind pe bancheta dintr-un compartiment de tren! De uimire, abia reușește să înțeleagă că au fost fotografiați de un celebru fotograf francez. Ea purta rochița crem în carouri maronii. Și-o amintește exact, chiar dacă fotografia este alb-negru. Își amintea și de unde a cumpărat-o, după ce aflase că este însărcinată.

Erau în luna de miere. Radu își dorise această călătorie, într-un vagon de clasa întâi, pentru ca întreaga lor viață să fie precum o nesfârșită călătorie la clasa întâi. A lui a fost ideea, ca în luna de miere, să facă acest circuit cu trenul și să coboare, aleatoriu, în câte un oraș prin care treceau, vizitându-l hai-hui, după ce se cazau la hotelul din centru, iar următoarea zi, revenind în gară, își luau bilete, pentru primul tren care urma să vină. Erau în ultimul an la facultate și s-au căsătorit, cu puțin timp, înaintea absolvirii. Au hotărât așa, din două motive: pentru a avea prioritate la repartiții dar și pentru că era însărcinată. La nuntă au fost aproape toți colegii lor de grupă și au petrecut pe cinste, două zile întregi. Aceștia îi făcuseră cadou lui Radu un ceas deosebit, de care el era tare încântat. A urmat apoi luna de miere, de fapt o săptămână, deoarece trebuia să se pregătească pentru examenul de stat. A fost atât de mândră când Radu a absolvit ca șef de promoție! Au avut, astfel, întăietate la repartiție: Radu a mers în cercetare, la ICECHIM, iar ea la Uzina de tratare a apei. Înainte de Anul Nou, a născut-o pe Ana, unica lor fiică. Radu le numea „prințesele mele” și chipul său radia continuu de fericire. Ana era centrul universului lor! Au crescut-o împreună, singuri, fără ajutorul altcuiva. Au plecat la mare, prima dată cu toții, când Ana avea doar un an și opt luni. De atunci au petrecut concediile, an de an, atât la mare cât și la munte. Erau nedespărțiți, erau trei copii fericiți!

            Anii senini au zburat pe nesimțite. Radu era cel mai tânăr dintre directorii de la ICECHIM. Doar atunci a fost un pic mai rău. Era supravegheat tot timpul de Securitate, cu toate că el își vedea de treabă, la fel de conștiincios și serios ca întotdeauna. Se prefăcea că nu știe, că nu-l deranjează, dar uneori înjura în surdină sau ofta din senin. Atât doar. Nu spunea nimic mai mult și nici nu se plângea, strângea din dinți și mergea mai departe. Abia în acel decembrie `89 și-a dat seama cât dezgust și câtă ură acumulase Radu în sine. Ana era în clasa a opta. A plecat îmbrățișîndu-le, spunând că merge să aducă libertatea. Nu s-a mai întors. Un glonț, ricoșat dintr-un zid din zona Piața Universității, l-a străpuns direct în tâmplă. Se prăbușise lumea, întreg universul. Ea devenise depresivă. Era absentă și arăta precum o umbră iar Ana, nesupravegheată, intrase într-un anturaj dubios și, în clasa a zecea, îl născu pe Răducu. Acum, este student iar Ana este plecată, de când acesta era încă mic, în Italia.

Privind fotografia, număra, involuntar, pe degete, silabele versurilor inspirate de aceasta:

început de drum –

cuprinși de-mbrățișarea

aceluiași vis

            Tresări! Cheia se răsucește cu zgomot metalic în ușa apartamentului.

- Uniți, salvăm Roșia Montană! Buni, să știi că bunicu` Radu n-a murit degeaba! răsună vocea veselă a lui Răducu.

http://www.catchy.ro/fotografiati-de-bresson-mare-concurs-literar-mare/43259

Toni Șeicărescu, solistul vocal al trupei Iris, recomandă DRACULA Ordinul Iubirii

„04 iunie

                    UN DRUM CU MULT ROCK

Am plecat din aeroport spre casă. Contele nu a vrut să stea în față, astfel încât, în dreapta mea a rămas tot fiul meu. Îi vedeam în oglinda retrovizoare doar jumatate din chip. Nu-i puteam aprecia vârsta, părea tânăr și bătrân în același timp. Un bărbat încă frumos, distins, elegant, cu un aer jovial care emana în jur o energie pozitivă, densă și un iz discret, dar bine definit, de parfum de mosc sălbatic. Eu și fiul meu tăceam mâlc, privindu-ne din când în când, cu coada ochiului, timp în care distinsul nostru musafir se așeza comod pe bancheta din spate a mașinii, punând alături servieta în care ne-a spus că are un laptop. Am reușit să ieșim din aglomerație și să intrăm pe drumul care ne purta spre casă. Curiozitatea nu îmi dădea pace, așa că l-am întrebat direct :

-De unde ați avut cartea mea PICURI DE ROUĂ, că abia a apărut luna trecută?!

-De la o bibliotecă din Paris. Întâmplător sau poate că deloc întâmplător, mă aflam acolo, în momentul în care a sosit un lot de cărți din România.

Într-adevăr, mi-am amintit că un exemplar din orice carte apărută la această editură  va ajunge și în Franța, la o bibliotecă din Paris.

-Despre cărți vom avea timp să vorbim când vom pleca spre Transilvania. Acum, aș vrea să vorbesc cu tânărul din fața mea care doar a tăcut până acum. De fapt, continuă Contele, nici nu a avut timp să vorbească de noi! Uite ce tânăr este ! O mlădiță suavă care crește ocrotită de iubirea luminii !

-Câți ani ai tinere cavaler?  întrebă misteriosul Conte.

-Treisprezece, a răspuns fiul meu, cu o voce slabă, timidă, ezitantă.

Am vrut să-i spun să vorbească mai tare dar distinsul nostru oaspete continuă jovial :

-Deci, cum se spune în Occident, ești deja teenager! Acum lasă-mă, te rog, să-mi continui indiscreția și să te întreb care sunt preocupările unui tânar, în afară de obligațiile școlare cuprinse într-o programă, cu siguranță anostă și rigidă !

Am vrut să-i explic că îl întreabă despre preocupările lui extrașcolare, despre pasiunile lui, dar fiul meu înțelesese,evident și a răspuns promt :

-Îmi place să cânt la chitară! De data aceasta vocea lui emana entuziasm și plăcere.

-Are acasă trei chitări! am completat eu ușor penibil, cred.

-Dar ce fel de muzică îți place, ce anume cânți ? întrebă Contele, vizibil interesat.

-Rock! răspunsul s-a rostogolit plin, ferm, trădând  pasiunea.

Deja fiul meu se întorsese jumătate înspre spate, pentru a-și putea privi interlocutorul.

-Foarte interesant! spuse domnul. Este un stil de muzică absolut deosebit. Chiar, sunt curios ce îmi poți spune tu despre rock, pentru că eu nu mă pricep mai deloc! Îmi poți explica?

Eram sigur că voia doar să audă ce gândește fiul meu despre rock, nicidecum că nu știe nimic despre rock.

În loc de răspuns, fiul meu își conectă un stick de memorie la radioul mașinii și ridică volumul. Instantaneu, acordurile muzicii au invadat întreg habitaclu.

-Acesta este rock! spuse zâmbind, după ce a redus volumul .

-Cine erau ăștia ? întreb eu .

-Nirvana, ”Come as you are” ! spuse fiul meu.

-Granița între bine și rău este fragilă, precum o pojghiță! spuse sfătos Contele. Solistul acestei formații a început să cânte având inițial un mesaj clar, marcat fiind de o copilărie grea, dar a sfârșit ajungând un sclav al drogurilor care l-au dus la pierzanie.

Eu și fiul meu ne-am privit discret, surprinși de faptul că știa aceste amănunte, iar el continuă:

-Rockul s-a născut ca un mod de protest , din dorința de libertate și a unei vieți mai bune. Din păcate, acest mesaj nobil a degenerat și multe trupe se declară, direct sau indirect, mesageri ai întunericului. Starurile rock au o mare influență asupra tinerilor, din păcate sunt cu precădere modele negative, instigând la consumul de alcool, droguri, la un libertinaj decadent împins până la desfrâu fără limite sau la violență. Nu mai vorbesc despre cei care în loc să cânte, rag proslăvind întunericul de parcă ar fi posedați .

-Rockul concretizează în mod expresiv, continuă Contele pe același ton sfătos, fragilitatea graniței dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric. Tinerii, în căutare de modele, ajung deseori de a idolatriza starurile rock și le imită nu doar modul de a se îmbrăca, ci și comportamentul, împrumutând de la aceștia până și concepțiile de viață, ajungând până acolo încât își pierd  propria identitate !

Contele vorbea acum cu patos, vizibil revoltat de cele pe care el însuși ni le spunea.

-Vedeți voi, continuă el mai potolit, muzica este ca și iubirea, un limbaj universal prin care se poate ajunge ușor direct în sufletul celui care ascultă. Arta, în general, are această putere. Din păcate, mesajele transmise sunt în majoritatea lor negative, îndepartând tot mai mult de adevăr în loc să apropie. Adevăratele valori morale au ajuns să fie minimalizate, ridiculizate. Copiii cresc într-o normalitate anormală de fapt, scara valorilor fiind întoarsă exact invers!

Din nou în glasul misteriosului Conte se simțea indignarea. Vorbea cu același patos, vorbea direct din suflet. Privesc în oglinda retrovizoare și-l văd ușor aprins. Îi zăream un colț din batista pe care o avea încă așezată pe ceafă, ca un tampon de protecție a gulerului cămășii sale crem. Am schimbat rapid o privire cu fiul meu, ca și când ne-am confirma reciproc că este o discuție extrem de serioasă la care nu ar fi bine să intervenim nicicum.

-Recunosc, spuse Contele, că subiectul deschis de pasiunea ta m-a stârnit puțin, tinere ! Dar aș vrea să ții minte că adevărata muzică este cea care cântă iubirea, lumina, natura; cea care aduce liniște și naște emoții pozitive. Marele filosof antic, Pitagora a definit un concept sublim, în teoria sa despre muzica sferelor. Anticii știau cu siguranță că sfera este esența universului. Sfera simboliza pentru ei armonia, iubirea. Muzica sferelor cuprinde în ea întreaga armonie și iubire a universului. Anticii știau că oamenii au sădită în suflet sămânța de Lumină , cunoșteau legile iubirii și ale armoniei care guvernează intreg universul. Acum, sămânța Luminii sădită în oameni este adânc afundată, în mâlul cleios și negru al răutății, al invidiei, al lăcomiei fără de margini. Mulți nici nu știu de acest sâmbur de Lumină din noi, iar alții îl lasă pur și simplu îngropat adânc în acel mâl neroditor al nemerniciei. Așa cum spuneam, arta are puterea de a ne face să vedem, să simțim Lumina din noi. 

Punând mâna pe umărul fiului meu, i-a spus pe un ton părintesc :

-Îți doresc tinere, să fii, prin muzica ta, mesagerul luminii ! Să nu uiți niciodata asta !

Am rămas cuprinși de  tăcere. Cu coada ochiului mi-am privit fiul. Era serios. Privea în față și chipul lui angelic radia luminos printre zulufii răsuciți pe obraz. Radia parcă acea Lumină despre care ne-a vorbit nobilul nostru oaspete.

Aș fi vrut să spun ceva pentru a întrerupe tăcerea. O tăcere aproape mistică, ca și când fiecare ascultam, în sinele său, muzica propriilor sfere.

Soarele se pierdea undeva în spatele nostru, alungind ireal umbrele de parcă ar fi vrut să ne demonstreze, prin lungimea acestora, de fapt măreția luminii. În stânga noastră, au apărut dealurile  ca niște prelungi arce de cerc boltite spre cer. Mătasea serii devenea imperceptibil tot mai densă, iar luminile au început să se aprindă, în satele răsfirate pe dealuri amintindu-mi de un haiku din volumul meu PICURI DE ROUĂ:

aripa serii –

dealurile se aprind

sătuc cu sătuc

Tăcerea ne era străbătută, când și când, de ritmurile lente ale unei balade rock care se auzea în surdină, în difuzoarele din mașină.

-Ce repede a trecut timpul, am rupt totuși vraja tăcerii, mai avem puțin și ajungem acasă!

-Timpul nu trece, oamenii trec prin timp, spuse pe un ton glumeț Contele.”

 

fragment din (pseudo)jurnalul ZEN - DRACULA Ordinul Iubirii, edituta Rafet 2013

http://confluente.ro/Literatura--Carti/Iubirea_intemeietoare_de_civ_teo_cabel_1365258665.html

IUBIREA, ÎNTEMEIETOARE DE CIVIZAŢIE
 

Basmul românesc „Tinereţe fără bătrăneţe şi viaţă fără de moarte” îşi găseşte un nou filon de bogate semnificaţii în cartea lui Genovel Florentin Frăţilă, „Dracula Ordinul Iubirii”, apărută la editura Rafet, 2013, Râmnicu Sărat.

Cartea este o actualizare, din negura unor timpuri colorate de frumuseţea basmului, dar şi o iniţiere sufletească a copilului în drumul spre tânărul obligat să se călească cu noţiunile de amărăciune/ înţelepciune ca o punte de neocolit în vocabularul sufletesc al trăirilor umane sau un upgrade de conştiinţă. În acelaşi timp, cartea neobositului decelator de vibraţii şi energii pozitive din minunea de lume ce-l înconjoară ( haiku-uri) te pregăteşte pentru saltul dintr-o amorţire de spirit istoric într-o viziune nouă a renaşterii sentimentului de om al locului, al pământului unde te-ai născut, cu toată bogăţia împlinirii pe care ţi-o poate da conştiinţa faptului că descoperi cine eşti şi, dacă ai uitat, să-ţi aduci aminte învăţându-i pe cei ce vin prin trăire. Premisele unei minuni sunt chiar faptele de zi cu zi, aparent banale, dezamăgitoare, de multe ori, prin aerul tern, prin lipsa de perspectivă. Un om. Cetăţean (şomer, candidat la funcţia de primar(!)) soţ, părinte, poet, iese din banalul strivitor al cotidianului prin scrierea unei cărţi. Cartea nu este consistentă în pagini, se citeşte repede, scop intenţionat al autorului, să nu fie o sperietoare, prin grosime, pentru tinerii cărora le sunt mai facile Internetul şi like-urile de pe Facebook. Citind-o am avut impresia unei şarade. „A început vara cu căldură şi gust de cireş” şi se derulează precum „câmpia se revarsă cu generozitate în jurul nostru” . Proaspăt debutant, personajul principal este surprins să constate că prin intermediul editurii care l-a publicat, volumul său a juns deja la Paris şi a avut un impact deosebit asupra unui om, omul nefiind un oarecare, ci chiar un conte: Laurian Câlniceanu Kelling, creator de culoar drept în destinul eroului nostru. Un mail îl anunţă că o să primească vizita contelui, ba chiar îl va însoţi la o întâlnire misterioasă şi importantă. Urmează un itinerar paideic prin care anumite cunoştinţe generale sunt finisate de către conte într-o adevărată iniţiere. Lumea, cunoscută, mai mult sau mai puţin, prin elementele familiare nouă, oricând se poate reorganiza pe coloana vertebrală a altui principiu prin intervenţia unui maestu spiritual. Primul filon al iniţierii este istoria, plecând de la Vlad Ţepeş. Al doilea, literatura, prin filosoful, poetul şi scriitorul Lucian Blaga, ca un descoperitor de uşi închise în istoria antică, deschizându-le până la Zamolxe, prin descifrarea a trei tăbliţe de aur din şase, rămase dintr-un tezaur dacic volatilizat în condiţii dubioase. Pe conte, autorul l-a ajutat, indirect, când acesta i-a citit cartea de debut „Picături de rouă”(haiku-uri), la descifrarea unei moşteniri spirituale, de o bogăţie incomensurabilă, prin tehnica de concepere a acestora; el (contele) fiind în posesia celorlalte trei tăbliţe din şase, cunoscute acum doar prin ipostasul de plumb... Toate acestea spuse autorului, spre uimirea lui şi a familiei sale, îi dau certitudinea unei reaşezări a lumii în care trăieşte în unghiuri noi, de unde vede detalii nebănuite până atunci. Iubirea trebuie să fie coagulantul umanităţii, mai presus de interesele meschine şi de multe ori supralicitate ale materialului.

Subiectul poate trezi un sentiment de suspiciune, poate exorciza un zâmbet ironic în colţul gurii sau un balans al sprâncenelor pentru a le scutura de ameţeala ficţiunii. Noile date, aflate de poetul nostru, fac diferenţa dintre cultura românească şi cea occidentală?! Zamolxe, piatră de temelie a unei religii monoteiste într-o lume divizată de orgoliile zeilor. Şi apoi un prezent la fel de puternic spiritual, semn că ceva a dăinuit peste secole şi că „veşnicia s-a născut la sat”. Obţinem astfel triunghiul Istorie, Spiritualitate, Continuitate.

Descifrarea celorlalte trei tăbliţe, misiune pentru personajul principal, făcută de Blaga (?) de fapt, este o sugestie: spiritualitatea noastră trebuie continuată în mod susţinut. Şi nu numai atât, trebuie să învăţăm să ne rezolvăm singuri problemele. Am uitat să iubim ce-i al nostru, patrimoniul!? Trebuie să reînvăţăm să-l preţuim. Nu putem lăsa generaţiile ce vin la cheremul nimănui, cu atât mai puţin la cheremul indiferenţei.

Cartea aduce o lumină pozitivă, tonică, relansează noţiunea de libertate şi capacitate de reacţie la factorii stresanţi pentru fiinţa noastră spirituală românească.

Teo Cabel

Pentru exp. 7 mart. 2013

      Prin iubire către “Floarea Vieţii”…

 

Apărută în 2013, cartea “DRACULA Ordinul iubirii”, semnată de Frăţilă Genovel-Florentin, nu-şi poate lăsa indiferenţi cititorii, întrucât abordează teme de profunzime care au preocupat gânditorii lumii încă din antichitate; capătă  rezonanţe puternice unele precum: iubirea, speranţa, spectacolul cotidian, istoria, puterea credinţei, moartea, tămada prin şi întru creaţie, izbăvirea prin sfânta nădăjduire în simbolul FLORII VIEŢII ŞI IUBIRII, considerată “minunea care va schimba lumea”.

Se adoptă ca formulă epică matricea jurnalului,  care-i permite autorului să se destăinuie lapidar, fără menajamente şi să scoată la suprafaţă noxele din acest “modus vivendi” din zilele noastre.

Titlul cărţii are conotaţii şocante, pentru că este alcătuit din doi termeni aflaţi, aparent,  într-o opoziţie semantică: “Dracula” care în graiul valah vechi însemna “fiul dracului” şi “ORDINUL IUBIRII” simbolizând nu numai iubirea nestinsă, ci şi “Lumina care străluceşte veşnic în sufletele oamenilor.” Mirare?! Nu, ceva mai mult! Ce să caute “Dracula”(fiul dracului) lângă  “iubire”(definită astfel: “Dumnezeu este iubire”).

Abia după parcurgerea răbdătoare a conţinutului cărţii, cititorul îşi va da seama că autorul îi  trimite un mesaj generos, reliefând succinct adevărata personalitate a domnitorului Vlad Ţepeş, despre care Frăţilă Genovel-Florentin este ferm convins că a fost într-adevăr un domn creştin “iubitor de cinste, de dreptate și de țară (nicidecum un vampir!)”, aşa cum le-a plăcut străinilor să-l popularizeze din raţiuni mercantile. 

Fără să ne arogăm aere de critic literar, în aceste note de lectură încercăm să punem în evidenţă câteva aspecte care conferă cărţii o lumină deosebită, benefică în relaţia cu cititorul.

Folosind discursul epic confesiv-emoţional,  autorul ţine să motiveze ce a determinat scrierea acestei cărţi, mărturisind la începutul cărţii cum a trăit primul semn divin: descoperirea sferei de lumină degajată de Biblie.

Sălăşluirea credinţei în fiinţa sa şi-a arătat binefăcătorul ajutor prin putinţa revederii tatălui său înainte de operaţie, deşi nu mai credea că este posibil.

Apoi, intrarea în şomaj a tânărului determină o succesiune de episoade-încercări care îl fac să creadă că există minuni orânduite de puterea divină.

De-acum, motivul drumului iniţiatic, descris sub forma jurnalului intitulat de prozator “pseudo-jurnal zen de şomer”, îi dă prilejul naratorului personaj să-şi direcţioneze demersul în trei direcţii:

-confruntarea egoului cu convulsiile unei societăţi bolnave de inechităţi, lăcomie şi de blestemul banului;

-descoperirea identităţii spirituale a Contelui Laurian Câlniceanu de Kelling;

-implicarea personajului principal în PLANUL DE SCHIMBARE A LUMII prin acceptarea “nobilei PROVOCĂRI a contelui.

Pentru a nu răpi eventualilor cititori plăcerea lecturii unor pagini captivante, nu voi detalia conţinutul fiecărei direcţii, ci voi reda succinct ceea ce ne-a reţinut nouă atenţia.

În relaţie cu realitatea dură, cu care se confruntă un tânăr şcolit, descoperim la naratorul- personaj un caracter puternic; în prima zi de şomaj nu decepţie manifestă el, ci asumare a realităţii amare şi a perspectivei sumbre: “Ofertele erau extrem de mici, pot spune că inexistente pentru domeniile în care aveam  experienţă (…)” ; în a doua zi-conşientizarea situaţiei nu-l descumpăneşte,   ci declanşează o stare de optimism meditativ: “Viaţa a devenit precum o alergare într-un continuu maraton. Majoritatea aleargă după bani. Unii aleargă în maratonul subzistenţei, alţii aleargă şi mai asiduu în maratonul lăcomiei, fără a-şi da seama că acest lucru îi sărăceşte spiritul.”

Personajul nu se descumpăneşte, nu-şi pune mâinile-n sân, ci caută şi descoperă o soluţie: acceptă sfatul unor prieteni: candidează la primărie. De ce? În niciun caz pentru căpătuială. Răspunsul îl aflăm din succintul autoportret realizat în interviul apărut  în publicaţia locală “Restituţia”. Aşadar, de ce a candidat la primărie?: “Tocmai pentru că am suflet de poet şi ştiu că cea mai mare bucurie a unui om este bucuria de a dărui. Un poet nu minte, nu fură, nu înşeală! Ar fi sub demnitatea sa  de OM! Eu   mi-aş folosi, fără interese meschine, întreaga mea pricepere, experienţă şi cunoştinţele de management(…), pentru a conduce în mod demn, onest şi eficient administraţia locală.”

Citatul respiră naivitate şi atestă o inocenţă în totală discordanţă cu ceea ce se petrece în realitatea zilelor noastre. De fapt, în curând avea să-şi dea seama de adevărul cuvintelor evanghelistului Matei: “Aunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii…”

Apariţia Contelui în viaţa autorului, descoperirea identităţii acestuia au constituit cea de-a doua minune, fiindcă personajul central îşi dă seama că francezul de origine română are o anume personalitate spirituală care te copleşeşte. Inteligenţă, distincţie, perseverenţă, cultul strămoşilor, statornicia în sentimentele benefice nutrite faţă de ţară, îl cuceresc pe poetul de haiku. După ce inginerul îi  descoperă identitatea, după tot cât îi povesteşte, Contele pare să fie un trimis al Cerului capabil să arate calea dreptei fiinţări; toate mişcările lui esenţiale par să aibă rol iniţiatic şi după cât îl luminează pe tânăr, acesta afirmă: “Dacă aş fi citit toate acestea mai înainte, nu mai candidam eu ca fraierul! A avut dreptate Contele că, după ce voi citi, voi înţelege realitatea zilelor noastre.”

Treptat, prin studierea fiecărei foi A4, reprezentând cele trei tăbliţe, inginerul iese din starea de buimăceală şi are revelaţia descoperirii semnificaţiei aproximative a fiecărei tăbliţe: prima era “Tăbliţa de aur a Cunoaşterii, a doua, “Tăbliţa de aur a iubirii”, a treia  “Tăbliţa de aur a Înţelepciunii”.

Ultima direcţie ni-l prezintă pe naratorul personaj în plină acţiune pe făgaşul înplinirii provocării formulate de Conte: ”În baza operei poetului-filosof Lucian Blaga, te provoc să reconstitui celelalte trei tăbliţe de aur ale lui Zamolxe, după modelul celor trei ale căror copii le ai de la mine.”

Demersul care a urmat ne-a umplut de admiraţie, mai ales că n-a fost făcut de un filolog, ci de un tânăr inginer perseverent, dornic să redescopere universal blagian.

O ultimă constatare: considerăm inspirată plasarea versurilor haiku în contexte potrivite. Au un efect stenic, invită la calmă meditaţie.

Privită în ansamblu, cartea merită citită, fiindcă îmbogăţeşte spiritual lectorul. Este ea oare  numai o poveste “a celor şase tăblite de aur din tezaurul dacic de la Sinaia”? Noi credem că este ceva mai mult.

Avem convingerea că Frăţilă Genovel-Florentin va continua ceea ce a început, fiindcă are chemare, are ce spune şi spune frumos.

Nu ştiu de ce  ne vine să repetăm cuvintele autorului (dragi nouă) cu care începe cartea: “Oamenii cred în minuni. Cugetul şi sufletul, în mod conştient sau nu, sunt întotdeauna animate de speranţe. Iar speranţa este ea însăşi un crâmpei dintr-o minune.”

                                            Traian Gh.Cristea