vineri, 8 martie 2013


Pentru exp. 7 mart. 2013

      Prin iubire către “Floarea Vieţii”…

 

Apărută la Editura “Rafet”,2013, cartea “DRACULA Ordinul iubirii”, semnată de Frăţilă Genovel-Florentin, nu-şi poate lăsa indiferenţi cititorii, întrucât abordează teme de profunzime care au preocupat gânditorii lumii încă din antichitate; capătă  rezonanţe puternice unele precum: iubirea, speranţa, spectacolul cotidian, istoria, puterea credinţei, moartea, tămada prin şi întru creaţie, izbăvirea prin sfânta nădăjduire în simbolul FLORII VIEŢII ŞI IUBIRII, considerată “minunea care va schimba lumea”.

Se adoptă ca formulă epică matricea jurnalului,  care-i permite autorului să se destăinuie lapidar, fără menajamente şi să scoată la suprafaţă noxele din acest “modus vivendi” din zilele noastre.

Titlul cărţii are conotaţii şocante, pentru că este alcătuit din doi termeni aflaţi, aparent,  într-o opoziţie semantică: “Dracula” care în graiul valah vechi însemna “fiul dracului” şi “ORDINUL IUBIRII” simbolizând nu numai iubirea nestinsă, ci şi “Lumina care străluceşte veşnic în sufletele oamenilor.” Mirare?! Nu, ceva mai mult! Ce să caute “Dracula”(fiul dracului) lângă  “iubire”(definită astfel: “Dumnezeu este iubire”).

Abia după parcurgerea răbdătoare a conţinutului cărţii, cititorul îşi va da seama că autorul îi  trimite un mesaj generos, reliefând succinct adevărata personalitate a domnitorului Vlad Ţepeş, despre care Frăţilă Genovel-Florentin este ferm convins că a fost într-adevăr un domn creştin “iubitor de cinste, de dreptate și de țară (nicidecum un vampir!)”, aşa cum le-a plăcut străinilor să-l popularizeze din raţiuni mercantile. 

Fără să ne arogăm aere de critic literar, în aceste note de lectură încercăm să punem în evidenţă câteva aspecte care conferă cărţii o lumină deosebită, benefică în relaţia cu cititorul.

Folosind discursul epic confesiv-emoţional,  autorul ţine să motiveze ce a determinat scrierea acestei cărţi, mărturisind la începutul cărţii cum a trăit primul semn divin: descoperirea sferei de lumină degajată de Biblie.

Sălăşluirea credinţei în fiinţa sa şi-a arătat binefăcătorul ajutor prin putinţa revederii tatălui său înainte de operaţie, deşi nu mai credea că este posibil.

Apoi, intrarea în şomaj a tânărului determină o succesiune de episoade-încercări care îl fac să creadă că există minuni orânduite de puterea divină.

De-acum, motivul drumului iniţiatic, descris sub forma jurnalului intitulat de prozator “pseudo-jurnal zen de şomer”, îi dă prilejul naratorului personaj să-şi direcţioneze demersul în trei direcţii:

-confruntarea egoului cu convulsiile unei societăţi bolnave de inechităţi, lăcomie şi de blestemul banului;

-descoperirea identităţii spirituale a Contelui Laurian Câlniceanu de Kelling;

-implicarea personajului principal în PLANUL DE SCHIMBARE A LUMII prin acceptarea “nobilei PROVOCĂRI a contelui.

Pentru a nu răpi eventualilor cititori plăcerea lecturii unor pagini captivante, nu voi detalia conţinutul fiecărei direcţii, ci voi reda succinct ceea ce ne-a reţinut nouă atenţia.

În relaţie cu realitatea dură, cu care se confruntă un tânăr şcolit, descoperim la naratorul- personaj un caracter puternic; în prima zi de şomaj nu decepţie manifestă el, ci asumare a realităţii amare şi a perspectivei sumbre: “Ofertele erau extrem de mici, pot spune că inexistente pentru domeniile în care aveam  experienţă (…)” ; în a doua zi-conşientizarea situaţiei nu-l descumpăneşte,   ci declanşează o stare de optimism meditativ: Viaţa a devenit precum o alergare într-un continuu maraton. Majoritatea aleargă după bani. Unii aleargă în maratonul subzistenţei, alţii aleargă şi mai asiduu în maratonul lăcomiei, fără a-şi da seama că acest lucru îi sărăceşte spiritul.”

Personajul nu se descumpăneşte, nu-şi pune mâinile-n sân, ci caută şi descoperă o soluţie: acceptă sfatul unor prieteni: candidează la primărie. De ce? În niciun caz pentru căpătuială. Răspunsul îl aflăm din succintul autoportret realizat în interviul apărut  în publicaţia locală “Restituţia”. Aşadar, de ce a candidat la primărie?: “Tocmai pentru că am suflet de poet şi ştiu că cea mai mare bucurie a unui om este bucuria de a dărui. Un poet nu minte, nu fură, nu înşeală! Ar fi sub demnitatea sa  de OM! Eu   mi-aş folosi, fără interese meschine, întreaga mea pricepere, experienţă şi cunoştinţele de management(…), pentru a conduce în mod demn, onest şi eficient administraţia locală.”

Citatul respiră naivitate şi atestă o inocenţă în totală discordanţă cu ceea ce se petrece în realitatea zilelor noastre. De fapt, în curând avea să-şi dea seama de adevărul cuvintelor evanghelistului Matei: “Aunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii…”

Apariţia Contelui în viaţa autorului, descoperirea identităţii acestuia au constituit cea de-a doua minune, fiindcă personajul central îşi dă seama că francezul de origine română are o anume personalitate spirituală care te copleşeşte. Inteligenţă, distincţie, perseverenţă, cultul strămoşilor, statornicia în sentimentele benefice nutrite faţă de ţară, îl cuceresc pe poetul de haiku. După ce inginerul îi  descoperă identitatea, după tot cât îi povesteşte, Contele pare să fie un trimis al Cerului capabil să arate calea dreptei fiinţări; toate mişcările lui esenţiale par să aibă rol iniţiatic şi după cât îl luminează pe tânăr, acesta afirmă: “Dacă aş fi citit toate acestea mai înainte, nu mai candidam eu ca fraierul! A avut dreptate Contele că, după ce voi citi, voi înţelege realitatea zilelor noastre.”

Treptat, prin studierea fiecărei foi A4, reprezentând cele trei tăbliţe, inginerul iese din starea de buimăceală şi are revelaţia descoperirii semnificaţiei aproximative a fiecărei tăbliţe: prima era “Tăbliţa de aur a Cunoaşterii, a doua, “Tăbliţa de aur a iubirii”, a treia  “Tăbliţa de aur a Înţelepciunii”.

Ultima direcţie ni-l prezintă pe naratorul personaj în plină acţiune pe făgaşul înplinirii provocării formulate de Conte: ”În baza operei poetului-filosof Lucian Blaga, te provoc să reconstitui celelalte trei tăbliţe de aur ale lui Zamolxe, după modelul celor trei ale căror copii le ai de la mine.”

Demersul care a urmat ne-a umplut de admiraţie, mai ales că n-a fost făcut de un filolog, ci de un tânăr inginer perseverent, dornic să redescopere universal blagian.

O ultimă constatare: considerăm inspirată plasarea versurilor haiku în contexte potrivite. Au un efect stenic, invită la calmă meditaţie.

Privită în ansamblu, cartea merită citită, fiindcă îmbogăţeşte spiritual lectorul. Este ea oare  numai o poveste “a celor şase tăblite de aur din tezaurul dacic de la Sinaia”? Noi credem că este ceva mai mult.

Avem convingerea că Frăţilă Genovel-Florentin va continua ceea ce a început, fiindcă are chemare, are ce spune şi spune frumos.

Nu ştiu de ce  ne vine să repetăm cuvintele autorului (dragi nouă) cu care începe cartea: “Oamenii cred în minuni. Cugetul şi sufletul, în mod conştient sau nu, sunt întotdeauna animate de speranţe. Iar speranţa este ea însăşi un crâmpei dintr-o minune.”

                                            Traian Gh.Cristea